Mi-aș fi dorit să fac mai multe poze aseară, la Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” Bucureşti, la „Pădurea spânzuraților”. Aveam și ce fotografia pentru că ce s-a întâmplat pe scenă este mai mult decât o simplă piesă de teatru. Este o experiență. Aș spune că este în primul rând o experiență pe care o trăiesc actorii, o experiență la care spectatorii sunt doar niște invitați privilegiați să facă parte din spectacol.
Da, chiar nu am avut timp să fac poze. Cum adică nu am avut timp? Păi uite așa. Timp de trei ore am stat cu sufletul la gură urmărind un alt spectacol de excepție, opera lui Radu Afrim.
O „Pădure a spânzuraților” pe care mi-aș fi dorit să o pot descoperi, trăi și înțelege și acum mulți ani (nu spun câți 
), pe când o studiam în programa de la BAC, în același fel cum am făcut-o aseară.
), pe când o studiam în programa de la BAC, în același fel cum am făcut-o aseară.Mi-a plăcut tot. Jocul actoricesc, coreografia, scenografia (de excepție). Mi-a plăcut că am fost provocat. Provocat să-mi amintesc. Provocat să nu uit. Provocat să mă trezesc din normalitatea și obișnuința vieții de zi cu zi (maestre Afrim, fotografiile de început cu „acea” pădure a spânzuraților au fost un pumn serios în stomac după care mi-am revenit cu greu).
Alex Potocean, Marius Manole, Raluca Aprodu și toți cei din trupa de aseară de pe scenă au primit unul din cele mai lungi și bine meritate șiruri de aplauze la care am luat eu parte, iar acest moment (vezi poza de mai jos) a fost singurul, timp de trei ore, în care am revenit cu picioarele pe pământ.
Felicitări întregii echipe și vă mulțumesc că mi-ați dat voie să fiu părtaș la această experiență artistică!