Iadeș

– Când ajungem acasă, te-nchizi la tine-n cameră și, pe un caiet nou, vei scrie: „N-o să-mi mai mint părinții”. Faci asta de o sută de ori. Poate așa o să-ți intre-n cap și, pe viitor, n-o să ne mai minți, mă, nemernicule! Ne rupem spatele să-ți oferim ce alții nici nu visează, iar tu îți bați joc! Nu apreciezi nimic din ce ai!

Am deschis ochii buimac și ușor confuz. Nu era prima dată când mi se întâmpla să mă trezesc cu vorbele astea în minte. Îmi sunau atât de proaspete de parcă abia ce mi le răcnise tata la ureche. Adevărul este că, atunci când sunt stresat de o nouă lansare sau de un concurs la care particip, chiar dacă am suficient de multă experiență, încă mă mai bântuie ziua aia de martie 1983, când am fost scos de tata în fața clasei. Da, de tata, pentru că el a rugat-o atunci pe învățătoare să-l lase să-mi dea o lecție. Pe vremea aia, lucruri de genul ăsta nu erau ceva atât de neobișnuit. El a vrut să-mi dea o lecție pentru că mințisem. O lecție în fața colegilor. Le spusesem alor mei că după ce s-au terminat orele am stat la cursuri suplimentare de mate; în schimb, fusesem la joacă cu alți copii pe șantierele blocurilor ce erau încă în construcție în noul cartier al Tineretului.

– Copii, a spus tata după ce m-a scos în fața clasei, colegul vostru Deleanu Augustin este un mincinos. Își minte părinții și nu-i respectă. Uitați-vă la el. Ăsta este adevăratul Deleanu Augustin. Ce ai de spus, mă? Hai, recunoaște în fața clasei că ești un mincinos.

Atunci… ceva s-a întâmplat cu mine. Atât de apăsătoare, rușinea m-a făcut să-mi doresc să dispar cumva. Sau poate să mă dedublez și să las copilul îndrăzneț, plin de energie și culoare să rămână blocat în umilință, acolo, în fața clasei și să trimit acasă un altul, mult mai nesigur și mai temător, cu capul plecat și speriat de libertate. Pentru mine a fost ca într-un un joc de iadeș pe care l-am jucat cu tata și în care am pierdut. Osul acela în formă de furcă s-a rupt, iar eu, ținând în mână partea cea mai mică a acestuia, mă uitam neputincios cum tata își striga victoria cu zâmbetul pe buze: „Iadeș!”.

În asemenea dimineți prefer să nu mă ridic din pat. De obicei o chinui pe Iulia de la care cerșesc atenție, bașca mângâieri și încurajări. Am nevoie de energie pozitivă pentru a face primul pas și a mă reîntoarce în prezent. Nu mă pot reseta, așa, pur și simplu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă Iulia nu este lângă mine, atunci prefer să mă ascund cu capul în pernă, să simt că devin invizibil și că nimeni nu mă poate găsi pentru a mă arăta cu degetul. Stau așa, cu capul în pernă și cu ochii închiși, și încerc să trag de timp. Mă încurajez și îmi spun că a fost, pentru a nu știu câta oară, doar un vis. Trecutul are legătură doar cu vechiul Augustin Deleanu, cel care a decis să rămână blocat acolo, în fața clasei, pentru a-l lăsa pe actualul Augustin Deleanu să aibă succes.

Este un succes pe care un artist fotograf controversat ca mine, care lucrează cu alb-negru și estetică minimalistă, nu și l-a propus de la început. Eu am vrut doar să fiu o oglindă pentru oameni. Am vrut să-i ajut să se descopere, să se înțeleagă, pentru ca mai apoi să se poată accepta. Succesul expozițiilor mele s-a datorat instantaneelor în care am reușit să surprind mimici subtile ale unor fețe de oameni. Sunt oameni oarecare. Tu, el, ea, ei. Sunt oameni pe care i-am întâlnit și pe care am încercat să-i surprind și să-i dezbrac de alter-ego-urile cu care ieșeau în lume. Astăzi, pentru că fotografia color este la-ndemâna oricui, eu cred cu tărie că, în lipsa culorilor, privitorii își pot proiecta astfel propriile trăiri, direct pe chipul surprins în fiecare dintre fotografii.

– Ești treaz, iubitule?, am auzit de pe hol vocea mereu plină de optimism a Iuliei care probabil venea să mă întrebe dacă vreau să-mi pregătească o cafea. Nu știu cum de mă mai iubește femeia asta. Sunt mereu plecat în căutare de fețe pentru expozițiile mele, iar când sunt acasă cu ea și cu Nora, parcă-s tot plecat. Mintea mea este mai mereu preocupată să descopere posibile scăpări în tot ceea ce fac, scăpări care, în mintea mea, dacă ar fi descoperite de altcineva, ar putea genera dezastre pentru mine și pentru ele.

– Da, m-am trezit de ceva vreme. Iar am visat aiurea și parcă îmi vine să mă culc la loc și să visez ceva mai frumos.

– Hai că te-alinți. Ridică-te, spală-te pe dinți, dă-ți cu apă rece pe față și-o să vezi că și azi poate fi o zi foarte bună! Te aștept jos, la cafea. Hai că s-a trezit și Nora și poate ne bem cafeaua împreună. Te tot sună Victor de vreo juma’ de oră. I-am zis că n-ai dormit prea bine și să te mai lase puțin, c-o să-l suni tu înapoi. Cu mine n-a vrut să vorbească. Zicea că are să-ți spună ceva legat de un concurs la care te-a înscris el. Știi ceva despre asta?

Victor Mocanu este cel mai vechi prieten al meu. Am fost colegi de clasă încă din școala primară, dar nu am fost din totdeauna prieteni. Victor reprezintă mai multe puncte de referință pe care se sprijină parcursul vieții mele după faza din 1983. Eram colegi atunci, în clasa a treia, iar el a asistat la pedeapsa publică la care am fost supus de tata. De obicei, nu ne intersectam prea des și nu ne deranjam unul pe celălalt. Eu eram în gașca de copii buni la învățătură, iar el, pentru că i se dusese faima că e mare bătăuș, era în gașca de renegați care pentru noi nu prezenta interes. Exiști doar dacă ești bun la învățătură. Așa fusesem programat de ai mei să-mi evaluez și să-mi selectez prietenii, dar după evenimentul cu pricina, se pare că tata a deschis o ușă pe care Victor nu se gândise până atunci c-ar fi putut să intre. Era bine știut în școală că celor din gașca bătăușilor le cam plăcea să se ia de cei din gașca tocilarilor, așa că-ntr-o zi, Victor a venit la mine și, fără niciun motiv, m-a-mbrâncit printre bănci. Am ripostat și am vrut să-l îmbrâncesc și eu. Nu am mai apucat, însă, pentru că Victor, chiar dacă era mai mic de înălțime, s-a repezit și mi-a ars un mare pumn în arcadă. Am rămas blocat și nu am știut ce să fac, iar asta m-a costat alți câțiva pumni, în aceeași arcadă, așa încât, în scurt timp m-am pricopsit cu o umflătură, de parcă Victor îmi băgase o corcodușă pe sub piele. Acasă, tata m-a întrebat cine mi-a făcut așa ceva și mi-a promis că vine el și rezolvă problema, iar felul lui de rezolvare a fost unul complet dezamăgitor pentru mine. Doar i-a zis, ceva mai răstit, că dacă se-ntâlnesc pe stradă ar face bine să treacă pe celălalt trotuar. Ce mare rahat de rezolvare, mi-am zis atunci. Mi-aș fi dorit ca tata să-i facă lui Victor ceea ce îmi făcuse și el mie. Aveam nevoie să-mi confirme că este acolo pentru mine, că-mi păzește spatele. Dar ce să vezi? În realitate, spatele avea să-mi fie păzit în continuare de nimeni altcineva decât de Victor. Da, de cel cu care, după ce am ajuns să joc fotbal în curtea școlii, am devenit prieten.

Victor venea dintr-o familie în care violența era un mod de viață, iar dacă voiai să supraviețuiești, trebuia să știi să te ferești sau să ataci primul. M-am întrebat, din prima zi de școală, de ce avea mutilat degetul mic de la mâna stângă. Am aflat mai târziu că fusese opărit atunci când taică-su aruncase după el cu o oală cu apă fiartă, într-una din crizele pe care le făcea în mod constant când se întorcea beat. Asta l-a determinat pe Victor să își construiască o viață paralelă, în afara familiei: avea o gașcă în parcul Tineretului cu care juca, pe bani, fotbal și tenis de picior. Nu era o viață ideală, dar era o viață pe care simțea că o putea controla și în care se simțea în siguranță. Prietenia noastră s-a bazat mereu pe complementaritate. Eu îl ajutam la teme, la lucrările de control și la teze, iar el îmi păzea spatele. Toți șmecherașii știau că suntem prieteni și că mă protejează,  așa că nu aveau nimic de comentat în ceea ce mă privește. Eram o ciudățenie în cartier. Devenisem un exemplar hibrid. Un tocilar prieten cu bătăușii.

Am rămas prieten cu Victor, chiar dacă viețile noastre au avut apoi parcursuri diferite. Eu am ales arta, iar el a ales afacerile. Mai întâi, Victor a devenit un om de afaceri de succes, iar apoi m-a încurajat și m-a ajutat și pe mine să devin un fotograf foarte apreciat. Talentul meu, fără încrederea și sprijinul lui financiar, ar fi rămas în cartierul Tineretului, în apartamentul alor mei, supus unor replici de care mă săturasem și pe care învățasem să nu le mai aud. „Ți-am spus eu că n-o să faci nimic în viață cu arta asta a ta. N-ai vrut să ne asculți și ai ales calea ușoară. Am dat degeaba bani pe meditații”, zicea tata. Însă Victor a fost mereu acolo, întotdeauna la momentul potrivit, întotdeauna făcându-mă să nu renunț. Am fost împreună în călătoriile de documentare și de lucru și apoi la expozițiile pe care le-am susținut cu succes în galerii de artă de renume din lume. Atât școala vieții, cât și școala de afaceri pe care o absolvise cu succes, îl învățaseră pe Victor toate trucurile pe care eu nu aveam de unde să le știu. Eu voiam să fotografiez fețe de oameni. Voiam să le fur fracțiunea aia de secundă în care mimica lor îi dă de gol. Voiam să descopăr sentimente adevărate care ies de sub măști și care pot fi surprinse într-un clic de declanșator.

– Maestre, mai aștept mult după tine? mă întâmpină jovial, la telefon, vocea lui Victor. Te sun de înnebunesc ca să-ți dau vești bune și tu îți plângi de milă că visezi urât. Hai, să te iau cu începutul. Îți mai amintești de vizita noastră la Geneva când, de la aeroport, nu ai vrut să mergem direct la hotel și mi-ai spus că ai chef să te plimbi, să vezi împrejurimile?

– Da, mă, mi-amintesc. Era pentru prima dată când ajunsesem în locurile alea și auzisem de la niște prieteni că pot găsi inspirație pe malul Ronului. Știu c-am tras niște cadre interesante acolo, cu fețele unor oameni care pluteau relaxați pe saltele gonflabile. Nu-mi spune că una din pozele alea a plăcut cuiva și vrea să mi-o cumpere!

– Hm, văd că îți amintești doar ce-ți convine, frate. Bine… lasă-mă să-ți împrospătez eu memoria. Îți voi citi un mesaj pe care tocmai l-am primit și, poate așa, o să-ncepi să ai și tu mai mare încredere în flerul meu. N-oi fi eu  mare artist, Tinule, dar se pare că am ochi pentru arta care se vinde!

– Haide, zi mai repede despre ce este vorba și nu mă mai freca la ridiche cu încrederea asta. Știi bine că, dacă e să am încredere oarbă în cineva, acel cineva ești tu. Bine, și-n Iulia am încredere, dar ea a apărut mai târziu în poveste.

– Tinule, ascultă aici. Încerc să-ți traduc cât pot eu de bine textul. „Ne face plăcere să vă anunțăm că, anul acesta, premiul International Landscape Photographer of The Year se acordă fotografului Augustin Deleanu pentru fotografia intitulată Iadeș. Se acordă acest premiu pentru originalitate, creativitate și comunicare vizuală. Conceptul iadeșului, surprins în întretăierea spectaculoasă a culorilor celor două râuri, Ron și Arve, transformă acest simplu peisaj într-un exercițiu de explorare conceptuală a alegerilor sau a destinului”.

– Nu mai pricep nimic, i-am zis lui Victor, contrariat. Eu am câștigat un premiu cu o poză color? Cu un peisaj? Eu n-am fost niciodată preocupat nici de culori și nici de peisaje. Cum e posibil?

– Păi uite că este! Și este posibil pentru că jea fost mai încăpățânat ca un berbec și te-am convins să mă lași să-ți trimit poza la concurs. Iar acum vorbim despre primul tău succes cu o fotografie color. Fotografia aia, de ansamblu, pe care ai făcut-o de pe Viaduc de la Jonction, când te pregăteai să-i urmărești cu teleobiectivul p-ăia care pluteau pe Ron este, după cum zic și jurații, o capodoperă. Mai știi că ți-am spus că și mie mi-a plăcut confluența aia dintre Ron și râul ăla jegos, zi să-i zic, Arve, parcă?

– Da, îmi amintesc. Știu că atunci când am selectat pozele făcute acolo mi-ai cerut poza aia pe care ți-am făcut-o cadou, specific ca să-ți mulțumesc pentru reușita expoziției de la Geneva. I-am zis „Iadeș” pentru că, acolo pe viaduct, confluența și complementaritatea culorilor râurilor mi-a amintit de starea pe care am avut-o în fața clasei, în 1983.

– Bravos, maestre! Felicitări încă odată! Cred că ar fi cazul să mă aștepți cu Armagnac-ul ăla din ’74 și cu zâmbetul pe buze. Vin să vă scot, pe tine și pe fetele tale, în oraș, să bem pentru revenirea culorii în viața ta de artist!

– Nu știu dacă în viața asta am să pot să te răsplătesc vreodată îndeajuns, Mocane. Îți mulțumesc că nu ți-ai pierdut încrederea în mine și că mi-ai rămas prieten atâta amar de vreme, și cu bune și cu rele.

– Haide, maestre, că iar te alinți. Eu cred din ce în ce mai tare că tu ai interpretat greșit iadeșul ăla din copilărie. Știai că numele lucrării tale tradus în engleză este Wishbone? Mi-a plăcut cum sună și m-am mai documentat de ce îi spun ei așa. Am aflat că, de fapt, îi spun așa pentru că nimeni nu pierde la jocul ăsta. Se pare că cel care rămâne cu osul cel mare trebuie să-și pună o dorință secretă. Te-ai gândit că, poate – cine știe! – în trauma asta care te tot macină, atunci când tac-tu a strigat „Iadeș!”, și-a dorit de fapt ca tu să ajungi cineva? Să reușești?