Vreau să aud numai de bine încheie ciclul romanelor de la Constanța, dar cred că deschide ușa către un Tudor Ganea pe care nu l-am mai cunoscut în felul acesta în ceea ce a scris până acum. Este poate cel mai realist roman al său din care lipsește acea latură distopică care mi-a plăcut atât de mult la romanele precedente.
În acest ultim roman, Tudor folosește pentru prima dată relatarea la persoana întâi. Chiar el a spus că îi este puțin teamă de cum v-a primi publicul cititor această abordare. Eu zic că i-a ieșit, că și-a atins scopul. Narațiunea la persoana întâi nu este folosită întâmplător de Tudor. Tehnica aceasta are darul de a direcționa atenția cititorului exact acolo unde vrea autorul, prin intermediul personajului narator. Ca cititor ai puțin loc de manevră dacă vrei să-ți închipui o realitate proprie în care se desfășoară acțiunea. Trebuie să-l crezi pe narator și să îl urmezi fără a-ți pune prea multe întrebări. Tudor Ganea reușește să facă foarte bine toate astea și, în plus, lasă și niște uși deschise, poate nu chiar atât de importante pentru cursul acțiunii, cititorilor dornici de speculație. Romanul poate fi privit, în mare parte, ca o autoficțiune. Spun asta pentru că Toma, eroul principal al romanului, are multe puncte comune cu Tudor Ganea, omul. Tudor le-a confirmat la lansarea cărții. Este arhitect, are numeroase demisii la activ, este un scriitor contemporan destul de prolific, are un băiat care se numește Gruia – probabil de la numele localității Gruiu, a copilărit în Constanța și detaliile copilăriei sale au multe puncte comune cu cele descrise în celelalte două romane din ciclul Constanța etc.
Dacă ar fi însă să ne uităm atent la toate detaliile personajului Toma, putem descoperi și alte fațete ale omului Tudor Ganea, care nu au fost foarte vizibile până acum publicului său cititor (toate aceste afirmații se bazează pe cele declarate de autor la lansarea din luna mai 2024). Toma, este un ipohondru anxios, care pare să fie „pasionat” de boală (în diverse forme) la fel cum este pasionat de scris sau de arhitectură. În roman, Toma este ca o cameră de luat vederi principală, într-un film bazat pe o intrigă ce va rămâne până la final nedeslușită. Este vorba despre o invitație trimisă pe email la comemorarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Toma, care a murit pe când erau în clasa a XI-a. Din felul în care este construit romanul, acest eveniment (emailul) este suficient pentru a aduce împreună, la Constanța, niște personaje pe care, de data asta, Tudor le tratează complet diferit decât a făcut-o în romanele sale precedente (adică nu le mai „terfelește” imaginea, viața, caracterul). Personajele (Burcescu, Memo și Stup, personajul feminin cu un rol extrem de interesant în roman) au un profil foarte bine desenat și argumentat. Fiecare dintre ei (incluzându-l aici și pe Toma) poartă în spate o traumă, o tristețe, un neajuns. Pentru toți, dar mai puțin pentru Toma, acest neajuns este, în prezent, doar un bagaj pe care-l cară din trecut. Este o amintire care pe vremuri a catalizat procesul evoluției lor către niște adulți ce par a fi împliniți. Toma însă, cară bagajul unei vinovății neconfesate care contribuie, alături de ipohondrie, la starea sa anxioasă, exacerbată în mod specific de acest eveniment. Prietenii cu care Toma se întâlnește au rolul de a-i pune și mai bine în evidență, prin comparație și prin aducere aminte, toate aceste neajunsuri. Ele sunt rezultatul unor frustrări și frici pe care Toma nu a știut sau nu a putut să le rezolve. Au fost cazuri în care nu a reacționat și atunci a acumulat și mai multă frustrare, sau cazuri în care s-a ascuns sau a mințit și atunci și-a sporit și mai mult anxietatea și vinovăția. Aș vrea totuși să subliniez că Tudor nu trebuie confundat cu personajul ficțional Toma. Toma este un personaj care a împrumutat câte ceva de la Tudor.
Vreau să aud numai de bine m-a fascinat prin disconfortul general pe care autorul îl creează folosind narațiunea la persoana întâi. Te face să crezi că în sfârșit se confesează, că îți arată, chiar dacă voalat, cine este el, omul Tudor Ganea, chiar dacă îmbrăcând hainele unui personaj. Pare că ești lăsat să asiști la extravertirea introvertului, iar tu, cititorul care are bilet la acest spectacol, abia aștepți să înfuleci nesățios orice detaliu picant ce îți este servit pentru a-ți satisface pofta de monden. Eu unul am acceptat suficient de ușor ceea ce descopeream că ar fi asociat cu Tudor Ganea, omul, dar am trecut prin stări de genul: băi, cam ipohondru și nesigur, poate chiar prea ipohondru și prea nesigur și frustrat. Ăsta să fie oare extraterestrul Ganea?
Însă, marea surpriză, acolo unde autorul își arată măiestria, a venit abia spre final. Mă obișnuisem cu Toma și acceptasem cumva toate bubele lui de caracter, filtrasem ceea ce credeam eu că e prea mult ca să fie despre Tudor Ganea și eram gata să spun Ecce homo. În sfârșit, iată-l pe Ganea, omul. Când, citind Epilogul romanului, autorul îmi dă una peste ceafă și-mi spune: E, ce mai zici acum? Mai crezi că Toma sunt eu? Dacă eu aș fi așa, m-ai admira în continuare? Ai mai citi cărțile mele dacă a-i ști că ele sunt scrise de un om atât de laș și cu astfel de deficiențe de caracter?
Se zice că nu ajungi să cunoști un om chiar și trăind o viață alături de el. Atunci cum să cred eu că doar citind Vreau să aud numai de bine o să mă ajute să-l cunosc pe Tudor Ganea, omul? Chiar și după acest roman, pentru mine a rămas în continuare un mare maestru al literaturii române contemporane.