Se pare că este de actualitate debate-ul „stil vs. poveste”. Nici nu știu din ce tabără fac eu parte pentru că, uneori îmi place la nebunie povestea și atunci nu mă mai interesează stilul (scriitura), iar, alteori, povestea poate fi una destul de banală, dar dacă este scrisă folosind un stil deosebit, mă face să citesc cartea până la final.
Acum, uitându-mă în urmă la cărțile pe care le-am citit, am avut mai mereu tendința de a vorbi despre cele la care, indiferent de calitatea poveștii, stilul a fost cel care m-a fascinat. Au fost și cazuri în care ambele au fost minunate.
Am simțit nevoia să fac această introducere pentru că, citind volumul de povestiri „Bărbatul fără cap”scris de Lavinica Mitu, am realizat că am fost de-a dreptul fascinat de stilul folosit de autoare în fiecare text din acest volum. Este o scriitură la persoana întâi, prezentată mai mereu de o voce sau prin ochii unui copil. Este o scriitură pe care eu unul nu am mai întâlnit-o până acum și care m-a făcut să rămân în carte până la final, chiar dacă tiparul povestirilor a fost unul care, la un moment dat, a părut ușor repetitiv.
Firul care leagă prozele din acest „dicționar de viață” (autoarea îl denumește „Dicționar pentru ora șase fix”) este unul întâlnit și la alți autori români contemporani: copilărie sub semnul traumei, familie disfuncțională, cutume și tradiții locale, fuga de acasă și promisiunea de a oferi copilului tău o viață ferită de problemele de care ai avut tu parte. Ideea de dicționar a fost extrem de inspirat conturată. Autoarea a inserat în fiecare povestire câte o definiție a unui cuvânt important și relevant în context.
Mi-a plăcut, m-am plimbat puțin și prin Slatina și nici nu am realizat când am terminat de citit cartea.
Felicitări, Lavinia cu un „c” care nu ar fi trebuit să fie acolo! 🤗