Am terminat de citit Varză, primul roman al lui Beatris Serediuc. Este o părere personală, dar cred că ea este una din scriitoarele speciale din România. Îmi pare rău că am citit acest roman atât de târziu.
Am descoperit un stil curajos care reușește, după părerea mea, să îmbine spectaculos prezentarea onestă și uneori dură a realității personajelor cu lirismul poetic. Am mai văzut un stil similar la Radu Găvan în Câine negru, porumbel rătăcitor.
Trei capitole, trei personaje, trei persoane întâi, fiecare dintre ele căutând (și găsind) o ieșire din tornada provocată în viețile lor de cocktail-ul ce are ca ingrediente anxietatea, iubirea, dependența, separarea, familia disfuncțională și contextul social.
Mi-au plăcut, în egală măsură, toate cele trei capitole, dar primul capitol rămâne favoritul meu. L-am perceput ca pe un test prin care Beatris Serediuc face o selecție în rândul cititorilor. Sunt aproximativ 90 de pagini (de scrisori sau de jurnal) scrise de o dependentă de droguri și alcool iubitului ei. Ar putea părea greu de urmărit, dar credeți-mă că merită efortul. Beatris a ascuns acolo niște minunății ce m-au cucerit și m-au ajutat să intru mult mai ușor în atmosferă.
Trei capitole, trei personaje, trei persoane întâi, fiecare dintre ele căutând (și găsind) o ieșire din tornada provocată în viețile lor de cocktail-ul ce are ca ingrediente anxietatea, iubirea, dependența, separarea, familia disfuncțională și contextul social.
Mi-au plăcut, în egală măsură, toate cele trei capitole, dar primul capitol rămâne favoritul meu. L-am perceput ca pe un test prin care Beatris Serediuc face o selecție în rândul cititorilor. Sunt aproximativ 90 de pagini (de scrisori sau de jurnal) scrise de o dependentă de droguri și alcool iubitului ei. Ar putea părea greu de urmărit, dar credeți-mă că merită efortul. Beatris a ascuns acolo niște minunății ce m-au cucerit și m-au ajutat să intru mult mai ușor în atmosferă.
Renunțarea are gustul vișinelor coapte și extazul melcului care a fost grațiat: în loc de povara cochiliei i s-au oferit aripi.
Fragmente aleatorii de viață, pe care minți obosite le adună într-un puzzle plin de semnificații golașe, într-o poveste din trecut ale cărei rămășițe – cioburi de vitraliu împrăștiate în amurg de miercuri – mai împung deseori ca acele materialul plăpând al siguranței.
O să construiesc din lacrimi un turn înalt în jurul meu, cred că un far, mai am nevoie doar de o luminiță în vârf. În prima mea noapte înăuntru, o să port o rochie jilavă de sare, înălțată din cărămida fântânii de dedesubt, de unde au înflorit lacrimile. Se va auzi un pian: boabe de rouă se vor ciocni într-o melodie de clinchet moale. Ciocănelele din lemn dinăuntru sunt soldățeii muzicali care luptă și umplu cozile de pian cu sunet, trimițând săgeți de vibrații.