Pe mine m-a zăpăcit romanul ăsta. În sensul bun al cuvântului. Nu știu încă unde să-l clasez pentru că are și F (ficțiune) și SF (science fiction).
Titlul, atât de specific, mi-a ridicat primul semn de întrebare. În DEX, azil este definit ca fiind acel loc unde cineva găsește ocrotire. Am făcut legătura cu azilul politic, pentru că naratorul este un refugiat român în perioada comunismului. Dar nu m-a mulțumit această concluzie pentru că mi s-a părut că ar fi prea deconspirativ, mai ales pentru un autor ca Alexandru Lamba care este cunoscut și apreciat pentru finalurile surprinzătoare ale romanelor sale.
Povestea este una care curge extrem de bine, este fluidă. Alexandru alternează cinematic planuri narative care ajung să se intersecteze la un moment dat.
Trebuie să recunosc că au existat pasaje din roman la care, pentru a le putea urmări și înțelege, a fost nevoie să sap adânc în trecut pentru a-mi reaminti concepte de algebră și geometrie. Dar a fost o călătorie plăcută down the memory lane.
Am redescoperit aici pasiunea pentru SF a autorului, dar care este suficient de echilibrat folosită astfel încât să poată ține în poveste mai multe categorii de cititori.
Ca stare pe care mi-a creat-o și ca modalitate de a construi povestea, alternând cu măiestrie F cu SF, am asemuit acest roman cu ERAL, al lui Liviu Surugiu.
Finalul romanului, specialitatea casei la Alexandru Lamba, m-a transportat într-un hiperspațiu multi fațetat. Mă așteptam să fiu surprins, dar deznodământul pe care am încercat să-l descopăr a fost spart de Alexandru în mai multe bucăți. Deși te poți simți bulversat, ești pus în situația de a descoperi fiecare bucată de deznodământ ca pe o realitate distinctă a hiperspațiului romanului.
Cu ce am rămas din romanul Azilul meu:
… poveștile sunt ceea ce sunt.
Sunt povești, nu sunt tot timpul adevărate.
…
Poveștile sunt ceea ce sunt, iar viața este ceea ce este.